Strangeam punga de pufuleti in mana si parca tot aerul din lume fusese furat.L-am vazut cum pasea indiferent iesind din scara blocului,punandu-si gluga pe cap si zambind acru.
Stiam ca momentele cand simt ca il urasc sunt dese,dar oare atat de mult?
Nu mi-as dori decat sa nu mai ascund faptul ca sentimentul asta de ura ciudat e pentru cat de dureros am cazut.Din plin,asa cum se pricepe el s-o faca!Si mai stie sa apara atunci cand nu trebuie,cand mi-e lumea mai draga si fericirea mai mare.
Rade si m-am obisnuit sa nu-l privesc in ochi.I i-as scoate de-as putea desi erau candva cei care vorbeau cand el tacea.
M-am chinuit saptamani intregi sa ma hotarasc daca sa postez asta sau nu si am ajuns la concluzia ca nu as gresi cu nimic.E o greseala sa simti ca cineva taraste in el tot trecutul ala dezastruos si sa-l urasti pentru asta?
Nu-i o ura inversunata,ci mi-as dori doar ca nimic si mai ales nimeni sa nu-mi mai aduca aminte de vremurile de demult.
Acum,stiu ca asta nu se poate intampla.Asa ca nu-mi ramane sa ma bucur de primavara,de cineva care ma iubeste si de un prezent pe care nu-l pot descrie in cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu